Planet Earth model on Dobra Street, Warsaw
articole în română, Christian life, contemplation, coronavirus, dictatorship, spiritual warfare

Da, e un război global, dar care-i miza?

Răspunsul autorităților la „pandemia” din 2020-2021 a fost nefast în majoritatea statelor de pe glob. La noi, acu vreun an, Președintele a declarat un fel de război, deși nu părea să-i fie foarte clar în ce război a băgat poporul, cu armată cu tot, și împotriva cui. De-atunci, răul se tot extinde. Dincolo de maimuțăreala belicoasă a autorităților, un război chiar există.

Care e miza? Libertatea noastră? Și oare ce-ar fi de făcut?

Este, în același timp, evident că o mare parte dintre structurile de putere din România și din alte țări au fost infiltrate de membrii unor vechi ordine cavalerești care, de câteva secole încoace, trăiesc și activează fără Dumnezeu și se conduc nu după valorile adevărului, iubirii și dreptății ci după principiile vanității, secretului, și fricii. Aceste structuri au obiective și interese clare, au acaparat multă putere, urmăresc să acapareze și mai multă și caută să opereze schimbări precise în societate, bucurându-se de privilegiul de a nu fi deranjați de autorități în niciun fel. Aceste structuri de putere nu au nimic de a face nici cu principiile democratice, nici cu preceptele lui Dumnezeu.

Una dintre practicile de corupție specifice societăților „liberal-democratice” care au luat o amploare extraordinară în perioada acestei crize a fost conflictul de interese. Atunci când un jurnalist ia bani pentru a trata un subiect într-un anumit fel (sau pentru a păstra tăcerea în privința unui anumit subiect), este în conflict de interese și nu are credibilitate. Atunci când un medic ia bani pentru a lua o decizie medicală într-un anumit sens, este în conflict de interese și nu are credibilitate. Atunci când un politician, care a primit încrederea fraților săi în ziua votului, ia bani sau alte avantaje pentru a acționa în interesul unor companii, instituții sau puteri străine, se află în conflict de interese și nu este credibil, nici legitim. Atunci când un polițist sau un militar slujește unei puteri străine, este în conflict de interese (sau, poate într-o situație și mai gravă).

A fi în conflict de interese și a nu declara acest lucru este profund imoral. Un astfel de om își face în primul rând rău sieși și familiei lui și, pentru binele lui, ar face mai bine să se oprească din ceea ce face până mai are timp și să ceară iertare lui Dumnezeu și celor pe care i-a nedreptățit.

Răul făcut rămâne acolo, chiar și atunci când nu-l știe nimeni. Nu se evaporă, nu se risipește de la sine așa cum, poate, ne-a amăgit raționaltatea modernă. Cel care își închipuie că secretul îl protejează și face ca răul să fie ca și cum n-ar fi fost, se înșeală, pentru că în fața lui Dumnezeu nu există secret și tot ce omul face pe ascuns va ieși într-o zi la lumină.

Nu vreau să fiu înțeles greșit. Nu arunc cu pietre în nimeni, nu cer să fie nimeni supus oprobiului public; dimpotrivă, îndemn la a ne ierta unii pe alții și la a cere iertare. Ca unul care am primit eu însumi enorm de multă iertare de la Dumnezeu, vreau să îndemn și pe alții să ceară și să primească și ei acest dar, pentru că milostivire și iubire există din belșug la Dumnezeu și nimeni nu trebuie să spună „eu am greșit mult prea mult, eu nu mai am intrare la El”. Iertarea, însă, nu poate veni fără recunoașterea adevărului cu inima sinceră înaintea lui Dumnezeu.

În fața nedreptății și minciunii, mulți oameni au ieșit în stradă. Ei au făcut asta, la fel ca în decembrie 1989, în baza unui sentiment de legitimitate, întrucât au simțit că protestul e singura formă de exprimare pe care o mai au la dispoziție în această societate în care democrația s-a șubrezit în toate încheieturile sale, iar credința e înghesuită în cămara de mături a societății. Legitima apărare este un drept natural al oricărei ființe, iar atunci când vezi că frații, prietenii, părinții sau copiii tăi care au nevoie de îngrijire medicală pentru cancer, diabet, boli de inimă, ficat, rinichi, colecist sau orice altceva în afară de gripă sînt lăsați să sufere ori chiar să moară cu nonșalanță, cum s-a întâmplat în vremea lockdown-ului, atunci probabil că e legitim să îți aperi frații, țara, nevoile și neamul.

Proteste de amploare au fost în mai multe țări — de la Franța, Austria și Germania până la Grecia ori Australia. Adesea, poliția a reacționat cu o brutalitate și o violență nedemne de o țară civilizată și democratică (deși au fost și cazuri când poliția s-a solidarizat cu demonstranții). Forțele de ordine din mai multe țări s-au dotat, însă, de mai mulți ani încoace, cu echipamente și armament destinate expres luptelor de stradă, astfel că a devenit din ce în ce mai greu ca protestele populației să mai poată avea vreun efect real. De fapt, și în rândul protestatarilor au loc uneori infiltrări cu scopul de a crea dezordine și violențe care să poată discredita protestatarii în masă și să poată jusifica luarea de măsuri represive la adresa dizidenților (vezi declarațiile recente, din martie 2021, ale premierului). În plus, un protest este eficient și valabil doar atunci când ajunge la urechile publicului. Intr-o țară (și într-o lume) în care mass media mainstream e cumpărată și controlată 100%, protestele nu mai ajung să fie reflectate în presă în mod corect sau nu mai ajung deloc.

Oamenii ies în stradă, caută să se organizeze și să reziste în fața unui sistem care se dovedește din ce în ce mai clar a fi malefic, corupt și monstruos. Totuși, sistemul pare să meargă înainte pe foaia lui de parcurs fără să fie deranjat foarte tare de micile sau marile tulburări din rândurile populației. Astfel că, adesea, oamenii ajung să simtă că se luptă cu ceva prea mare, că nu mai există scăpare, că tăvălugul a luat-o la vale cu viteză și nu mai poate fi oprit. Apropo, au fost proteste și în China? Mă îndoiesc; mă îndoiesc că acolo mai este posibil să protestezi. Iar guvernele din Vest — inclusiv din România — arată că au început să implementeze, în pași mai mărunți sau mai mari, modelul glorios de guvernare al Chinei contemporane. Tăvălugul merge, perseverent și tenace, înainte.

Bine, și atunci ce-i de făcut? Trebuie să stăm cu mâinile în sân și să ne uităm unii la alții?

Gândește-te la un iceberg. Așa e acest război. Tăvălugul pe care îl vezi, despre care citești pe net sau despre care afli de la alții și care pare să se rostogolească implacabil e partea vizibilă a iceberg-ului.

Există, însă, și o parte invizibilă. Acea parte invizibilă a războiului e cea principală, cea hotărâtoare, cea care face diferența. Bătăliile pierdute sau câștigate în zona de suprafață sînt o reflectare și o consecință a ceea ce se întâmplă în partea ascunsă și neștiută a războiului.

Nu, nu mă refer la conspirații ori la anonymouși.

Partea invizibilă a războiului este cea spirituală. Există un război spiritual și e acerb; e pe viață și pe moarte. Lucrul cel mai important este să fii și tu acolo, în caz că nu ești încă. Participarea ta e necesară, dorită și importantă.

Au existat și există farte mulți oameni care au avut un curaj extraordinar de a lua atitudine împotriva nedreptăților cauzate de aceste măsuri care au fost absurde și aberante. În România, există un Gheorghe Piperea și alții ca el, cu acțiunile lor în justiție, există o Renate Weber și alții ca ea, care au stopat încarcerarea medicală a „asimptomaticilor”, există o Monica Pop, un Vasile Astărăstoae și alții ca ei, care au rostit cu tărie niște adevăruri medicale, există o Diana Șoșoancă și alții ca ea, care au avut curajul să pronunțe adevărul de la tribuna Parlamentului și să ia la întrebări Guvernul, există un arhiepiscop al Tomisului și alții ca el care au avut curajul să afirme că Trupul lui Hristos e deasupra politicului, există un Victor Roncea și mulți alții ca el, care au curajul să țină site-uri de știri în iubire de adevăr și mulți mulți alții ca aceștia (să mă ierte că nu-i menționez, dar intenția mea aici nu e de a face un inventar, ci doar de a menționa câteva exemple — lista albă o vor face îngerii, desigur, iar ei nu vor greși). Astfel de oameni luptă în partea văzută a războiului și, chiar dacă unii nu se știu între ei, nu se susțin reciproc poate nu se simpatizează reciproc și poate nu se bucură nici de simpatia mea sau a ta, ei au nevoie, totuși de susținere spirituală din partea ta, fie că sînt conștienți de asta, fie că nu. Că nu prea mai este timp. Nu prea mai e timp să ne judecăm unii pe alții. Că dacă-l judec pe celălalt că-i împiedicat, eu abia mă târăsc; dacă-l judec pe celălalt că are haina pătată, a mea e plină de tină pe toate părțile. Nu prea mai e vreme pentru orgoliu, gâlceavă, vanitate și cinism. Vremea e să ne rugăm unii pentru alții.

Dacă cineva își închipuie că un om care se roagă singur în camera lui sau într-o mănăstire sau într-un grup de rugăciune pierde vremea și ar face mai bine să facă ceva concret, se înșeală. Dușmanul în acest război e o armată invizibilă, iar împotriva unor dușmani spirituali trebuie să lupți cu arme spirituale. Dacă a existat cutare victorie în cutare bătălie în partea vizibilă a războiului, e pentru că a existat susținere spirituală în acea bătălie din zona invizibilă. Dacă acest sistem corupt și lipsit de Dumnezeu a repurtat unele victorii, este pentru că susținerea spirituală din partea celor care cred și ar fi putut să ofere întăriri a fost slabă.

Privește la ce se întâmplă în lume, în alte țări. Deși „rețeta” măsurilor e cam aceeași peste tot (mască, distanță și lockdown), deși povestea oficială e recitată identic, ca un ecou, de guri diferite și în limbi diferite, există anumite diferențe în modul, ritmul și intensitatea cu care diferitele guverne le-au implemetat. Diferența e dată, în parte, de răspunsul spiritual al oamenilor din acele zone (alături, desigur, de alte aspecte, legate probabil de trecutul poporului respectiv și, în primul rând, de planurile și de voința lui Dumnezeu pentru acel popor, dar acestea sînt lucruri pe care nu le știm și nu ne este dat să le înțelegem — și e mai bine că e așa).

Dar care sînt armele războiului spiritual? Nu există învățătură nouă aici; sînt cele pe care le știai: rugăciunea sinceră spusă din inimă, postul oferit cu iubire, actele de iubire și de generozitate necondiționate, smerenia, contemplația și meditația asupra iubirii și milostivirii divine, căutarea permanentă de a deveni mai bun, de a fi mai aproape de Dumnezeu, de a-I căuta intimitatea, de a-L asculta și a-L urma în toate.

Toate acestea sînt arme puternice și, desigur, nu sînt singurele arme. Contează fiecare strop. Nimic din ceea ce oferi nu se pierde. Contează fiecare rugăciune, fiecare cuvânt bun, fiecare gest de iubire, fiecare efort de înfrânare de la rău sau de renunțare oferit cu iubire.

In primăvara lui 2020, ai trecut printr-un lockdown (și poate mai vine unul, cine știe). A fost ciudat, a fost greu, a fost neobișnuit. Unii au simțit această perioadă ca pe o vreme de blocaj, de inactivitate și de plictiseală, în care problema principală era cum să învingă letargia și depresia, cum să se plimbe mai plăcut între frigider, balcon și calculator și cum să găsească moduri mai interesante de a sta.

Acel timp ți s-a dat (sau, mai bine zis, a fost lăsat să vină peste tine) nu ca să nu știi ce să faci cu el, nu ca să-l socotești un timp ratat, lipsit de sens și lipsit de eficiență. Acel timp a fost pentru tine ca să privești mai mult spre Dumnezeu și să oferi, atâta cât îți e cu putință, implicare și participare spiritulă.

Lockdown-ul a fost opera acestui sistem malefic. Totuși, n-a fost un accident, n-a fost o întâmplare. Chiar și lucrurile care izvorăsc din planurile celui rău sînt întoarse de Dumnezeu spre binele celor care Îl iubesc pe ElLockdown-ul a avut, de aceea, și un sens spiritual: a fost o șansă dată umanității de a se ruga împreună și de a nu mai spune, „vai, ce ocupați sîntem, n-avem vreme să ne ocupăm de rugăciune și de meditație, n-avem vreme să mai fim și cu Dumnezeu, vai, câte avem pe cap, cât de multe target-uri, deadline-uri și call-uri care ne ocupă tot timpul!”

A fost freaky? Da. Dar n-a fost întâmplător. In lume se făcuse tăcere, străzile erau pustii și zgomotul mașinăriei sociale se oprise pentru ca tu să poți găsi liniștea interioară, să poți găsi și cultiva pacea înăuntrul tău și în jurul tău și să poți asculta șoaptele Duhului. Ți s-a dat să trăiești așa ceva nu ca să te simți singur, plictisit și abandonat, ci ca să simți prezența și protecția lui Dumnezeu în inima ta.

Iar acum, după un an, unii privesc cu ochii pierduți pe deasupra ecranului de pe care tocmai au mai citit niște știri îngrijorătoare și se gândesc că „e foarte trist că s-a ajuns aici”, că „e extrem de trist că ne-am lăsat batjocoriți de niște forțe ale răului” care (și chiar așa e) s-au organizat pe ascuns și au cumpărat politicieni, jurnaliști, medici, militari și patroni de presă ca să acapareze și mai multă putere, ca să fure pe nesimțite libertatea oamenilor, ca să strecoare în portofoliile lor pământuri, case și companii, ca să îi facă pe oameni dependenți de ei, ca să îi supravegheze în tot ce fac și ce spun și ca să le monitorizeze viața intimă și inclusiv funcțiile vitale, ei bine, pentru mulți aceste lucruri sînt cele mai triste cu putință, iar dorința lor cea mai arzătoare e ca acest rău „să se termine odată” și „să revenim la normal”.

La care normal?

Nu este oare normalul de acum rezultatul normalului dinainte? Falsul, aroganța, vanitatea, ipocrizia, răutatea, iubirea de bani, iubirea de glorie, toate acestea erau aici și „înainte de covid”, le cultivaserăm mereu ca și cum ar fi fost ceva bun, ca și cum ar fi fost ceva dezirabil și folositor pentru noi înșine și pentru societate. Răul care ni se întâmplă e o șansă pentru noi toți să ne trezim, să strigăm către Dumnezeu și să căutăm să devenim mai buni decât sîntem acum și mai buni decât eram înainte, atunci când lumea părea normală.

Lucrul cu adevărat trist nu e răul care ni se întâmplă (iar asta nu pentru că răul care a venit peste lume ar fi neglijabil, dimpotrivă: amploarea răului care se întâmplă este mai mare decât ne închipuim, iar dacă am putea vedea tot răul care se petrece și am percepe grotescul și urâțenia acțiunilor pe care le fac oamenii am paraliza de groază și de spaimă).

Lucrul cu adevărat trist este răspunsul mult prea anemic al inimilor noastre în fața a ceea ce ne este dat să trăim. Lucrul mai trist decât toate este letargia, răceala și indiferența dinăuntrul nostru. (Să nu credeți că vorbesc de dragul de a vorbi, să nu credeți că fac artificii literare și caut să spun lucruri care zăngăne: indiferența oamenilor e, cu devărat, lucrul care L-a făcut pe Iisus să aibă sudori de sânge în Ghetsimani și să ezite, în umanitatea Lui. Au spus-o misticii: nu grozăvia suferinței L-a făcut să asude sânge și să vrea să se întoarcă din drum, ci faptul că știa că moare pentru noi și vedea, în același timp, mutrele noastre apatice și autosuficiente și vedea inimile noastre de gheață; vedea că avea să sufere și să moară în chinuri pentru niște oameni pe care-i doare în cot. Acesta e lucrul care L-a făcut să spună, „Tată, dacă este cu putință, ia de la Mine paharul acesta”, nu frica de moarte ori de suferință. Cu toate astea, a acceptat paharul.)

Acesta e lucrul cel mai trist: faptul că, în pofida acestor evenimente fără precedent în istorie, n-am reușit să renuțăm la vechile noastre priorități, la vechea noastră normalitate care îl are pe eu în centru: eu să am, eu să fac, eu să vorbesc, eu să am casă frumoasă, eu să am avere, eu să am job de elită, mie să-mi fie mai bine ca ție, eu să strălucesc mai tare, glasul meu să se audă mai puternic, dreptatea mea să se facă, capriciile mele să se împlinească, eu să am dreptul să nu iert, eu să am dreptul să nu uit, eu să-mi satisfac poftele și fetișurile, proiectele mele să se realizeze, visele mele să se împlinească, CV-ul meu să fie tare, eu să fiu om de succes, pe mine să mă admire toți etc. Acesta e lucrul cu adevărat trist, pentru că, atâta timp cât trăim astfel, luptăm în războiul spiritual de partea cui nu trebuie.

Da, e război. Războiul se duce înăuntrul tău. Miza e mintea ta și inima ta. Restul e exterior și e secundar.

(În imagine: un model al planetei Pământ pe strada Dobra din Varșovia; foto: Marius Ion Bența, ianuarie 2021)

Citește și:

Leviatanul e mai intruziv ca niciodată — dar există un loc unde nu poate ajunge

Înoți cu valul sau împotriva lui? Cum e creștinesc să procedezi?

Vremea încercării

Falia noii normalități

Unul a fost luat, unul a fost lăsat

Déja-vu, sau despre registrul simbolic și devoțional al “noii normalități”

Acel moment când Dumnezeu te scoate în afara timpului

Mai multe articole în română