articole în română, Christian life, contemplation

Vremea încercării

Știi cum sînt vremurile de cernere, vremurile de încercare. Sînt vremuri în care valoarea se cere să fie dovedită, arătată, scoasă la lumină.

Ca să dovedești aurul, trebuie să-l zgârii, să-l tragi cu putere peste o piatră aspră, să-l rănești, astfel încât să se vadă cum e pe dinăuntru. Strălucește tot așa ca pe dinafară? Nu e doar o poleială superficială? Dacă l-ai încercat, poți să pui preț pe el și poți să spui, da, e bun, e aur curat, îl iau!

Doare când ești încercat. Vine ca o izbitură, pe neașteptate și parcă ființa ta, spontan, se revoltă și strigă, „Oprește! Ce-i asta? De ce mi se întâmplă una ca asta?”

E ca și cum Dumnezeu ar vrea să vadă care e adevărata ta valoare. Dar de ce ar vrea El să vadă asta când știe foarte bine care e valoarea fiecăruia dintre noi? Cine știe mai bine decât El ce e cu adevărat înăuntrul nostru? De ce ar dori El să ne vadă juliți și loviți în încercări?

Cel care dorește cernerea și validarea noastră nu e Dumnezeu, ci cel rău. Cel rău „v-a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu”, spunea Hristos la ultima Lui cină cu prietenii Săi pe pământ și e clar că nu doar la ei se referea.

Tot așa îl ceruse și pe Iov ca să-l cearnă. De ce? Pentru că avea îndoieli, că așa e firea lui, să se îndoiască de toate, să nege și să dezbine. Are îndoieli că bucuria lui Dumnezeu legată de copiii Săi e îndreptățită.

„V-a cerut ca să vă cearnă”, chiar așa. V-a cerut ca să vă ia la bani mărunți, să vă examineze elcu atenție, ca un profesor sever, ca un inspector de la Fisc, ca un om de știință, să vă măsoare cu precizie fiecare pas, fiecare vorbuliță, ca să contabilizeze el tot tot tot și apoi să vă poată arăta cu degetul, să vă vâre sub nas o notă de plată lungă. El e „pârâșul”, procurorul și avocatul acuzării tale. Nu Tatăl a dorit ca tu să fii încercat. Tatăl e Cel care se bucură, însă, atunci când aurul tău se vădește și se dovedește că rezistă cernerii.

Dovedirea aurului înseamnă și explicitarea limitelor. Dintre multele lucruri pe care nu le știm, nu le vedem și nu le înțelegem se numără și acelea legate de noi înșine, cum ar fi propriile noastre limite.

Nu te gândi neapărat la limitele suferinței — ce poți duce și ce nu poți duce — ci și, bunăoară, la limitele egoului tău față de Dumnezeu. Până unde te întinzi tu și până unde se poate întinde Dumnezeu în iubirea Lui față de tine? Atunci când spui, „Iisuse, mă încred în Tine”, e ca și când accepți să renunți la solul sigur de sub picioarele Tale, coborând cu El la umblarea pe apă. Cât de departe ești dispus să mergi cu această credință? Ești în stare să renunți, dacă e cazul, la tot ce îți oferă certitudine, confort, siguranță, plăcere ori sațietate? A pus acolo inima ta niște limite, niște geamanduri?

Dovedirea aurului înseamnă și testarea acuității tale. Uneori, lucrurile sînt greu de distins unele de altele. Seara, în penumbră, un lucru seamănă cu altul. Sau când ești furios, sau pălit de somn și oboseală, sau cuprins de teamă, sau de pasiune, sau de ranchiună, sau de deznădejde, atunci parcă vezi doar roșu înaintea ochilor, sau doar o ceață albă, sau doar un întuneric mare. Atunci ai nevoie de a veghea, de a conștientiza mai întâi care e lucrul care îți obturează acuitatea și de a te detașa de el — de acea oboseală, frică, pasiune, ranchiună sau deznădejde. Înainte să te arunci ca să umbli pe apă ca Petru, înainte să te arunci de pe streașina Templului cum L-a îndemnat cel rău pe Iisus, întreabă-te dacă Dumnezeu e Cel care a dorit să faci asta sau egoul tău. Căci uneori e greu să urmărești linia fină care conturează motivațiile inimii și e greu să decelezi între a face un gest de abandonare cu credință în brațele Lui și a face un gest egoist și arogant de ispitire a lui Dumnezeu. Dacă răspunsul la întrebare e „nu sînt sigur”, atunci caută și te roagă ca să ți se dea un răspuns.

Vei fi încercat? Se prea poate. Așa-i filmul. Așa-s vremurile. Există vremuri de tihnă, apoi vremuri de încercare. Nu protesta. Nu e bine să protestezi, pentru că protestul vine din egoul tău, din mentalitatea aceea care spune, „eu îmi cunosc drepturile, eu am pretenții, eu sînt cineva!” Nici frică să nu-ți fie. Frica e și ea o expresie a egoului tău, pentru că e frica de a pierde ceva. Da, poate că există lucruri la care ții un pic prea mult. Dacă vei fi încercat, vei fi încercat acolo unde te aștepți mai puțin.

Vine Hristos la tine, îți pune mâna pe umăr și spune, „Poți să renunți la astapentru Mine?” Ce-o să-I răspunzi? Nu cumva o să faci ochii mari și-o să-I zici, „Ba bine că nu! Oare Te-ai gândit mult?” Așa o să-I zici? O să uiți cu Cine vorbești?

Sau o să-I răspunzi cu diplomația unui negociator de business? „Doamne, eu înțeleg că ești Dumnezeu, dar tocmai de aceea Te rog să înțelegi că am și eu niște limite, nu pot să renunț chiar la asta!”

Sau poate o să te faci că n-ai auzit? Poate o să mergi mai departe impasibil, schimbând dibaci subiectul și prefăcându-te că nu s-a întâmplat nimic, continuându-ți conștiincios viața de rugăciune și de mers la biserică?

Dacă cumva inima ta va fi tentată să răspundă astfel, amintește-ți că încercarea prin care El a trecut în locul tău a fost infinit mai grea și că El a mers până la capăt fără să protesteze, fără să se târguiască și fără să trișeze.

Încercarea e un har, e o binecuvântare. E foarte greu de înțeles și de acceptat acest lucru, dar într-o zi vom înțelege rațiunile lui Dumnezeu, atunci când lucrurile ne vor apărea în față cu claritate, nu „ca printr-o sticlă fumurie” cum le vedem acum.

Dacă există lucruri pe care inima ta nu te lasă să le lași din mâini, amintește-ți că va veni o zi când oricumle vei lăsa din mâini, că vrei, că nu vrei. Așa că mai bine este să le pui de pe acum în balanță, să le cântărești tu, cât încă ești în vreme de tihnă și de pace și să te întrebi, este jobul meu mai important decât Dumnezeu? Este casa mea mai importantă decât Dumnezeu? Este familia mea mai importantă decât El? Este cariera mea mai importantă decât El? Și amintește-ți că din toate astea nu vei duce cu tine nimic în ziua când vei pleca de aici. Amintește-ți că la toate astea El a reunțat deja, înaintea ta, pentru ca tu să poți fi cu El și să fii al Lui acolo.

Nici pe eroul nu căuta să faci. Nu zice, „Da, să vină încercările! Să se dovedească aurul meu!” Și aceasta tot ego se cheamă că e. Căci te vei lupta eroic o vreme, până la un moment dat când vei vedea că iese la iveală nu aur, nici aramă, nici fier, ci doar un mare gol și-un fum ce se risipește.

Dacă ajungi acolo, tot e bine: ai descoperit ceva, ai aflat un adevăr. Știi ce ai de curățat și știi ce ai de pus în locul acela gol.

Aurul tău nu e altceva decât prezența lui Dumnezeuîn tine.

Nu te teme. Nu de asta ai venit aici pe pământ, ca să fii un fricos. Și nici un avar. Nici un șmecher. Nici un ipocrit. Nici măcar un erou.

Textul de față a fost publicat inițial pe situl afirm.eu.

(În imagine, grupul statuar din Piața Krasiński din Varșovia ridicat în memoria Revoltei din 1944 împotriva ocupației germane; foto: Marius I. Bența, ianuarie 2021.)

Citește și:

Da, e un război global, dar care-i miza?

Înoți cu valul sau împotriva lui? Cum e creștinesc să procedezi?

Falia noii normalități

Unul a fost luat, unul a fost lăsat

Déja-vu, sau despre registrul simbolic și devoțional al “noii normalități”

Acel moment când Dumnezeu te scoate în afara timpului

Mai multe articole în română