articole în română, Christian life, contemplation

Falia noii normalități

Ne e tot mai greu să comunicăm cu ei!

Numeroși oameni au remarcat în ultimele luni că societatea s-a polarizat din ce în ce mai mult. La serviciu, pe rețelele online sau în grupurile de prieteni pare să se fi născut o falie care s-a lărgit pe zi ce trece și care s-a transformat într-o prăpastie aproape de netrecut. E tot mai greu, dacă nu imposibil, să comunici cu cineva care e „dincolo”. Fiecare tabără o vede pe cealaltă ca pe o turmă de naivi sau spălați pe creier, de oi manipulate și iresponsabile față de binele public și față de ei înșiși. Simetria dintre cele două viziuni e cu adevărat surprinzătoare. Totuși, lucrul cel mai izbitor e nu atât simetria, cât adâncimea prăpastiei. „Am încrecat, zilele trecute, să discut sincer cu o cunoștință pe tema asta”, îmi spunea recent un amic, „iar reacțiile ei au fost foarte violente, isterice, aproape malefice”…

Această falie a „noii normalități”, care este cultivată conștiincios de cei care s-au transformat în portavocea sistemului (un sistem care a devenit cu totul străin de neam și de Dumnezeu), îi împarte pe oameni în două tabere: „idioții” care refuză vaccinarea, care trăiesc în „obscurantism”, în „Evul Mediu”, în „înapoiere” etc. respectiv cei din categoria „omului modern”, „educat”, care au încredere în „știință”, în „rațiune” și în „progres”. Nu e locul aici să detaliem acest șantaj emoțional care s-a dovedit extrem de eficace, întrucât se bazează pe faptul că nimeni nu e încântat să se trezească deodată supus ridiculizării, oprobiului public, etichetării, arătării cu degetul, izolării sau excluderii sociale. Nu e locul aici să vorbim despre modul în care acest activism raționalist și ateu, care a fost adoptat de forțele dominante în mai toate statele din Vest și de numeroase guverne ca politică de stat, are, de fapt, toate simptomele unui activism religios și toate atributele unui curent „evanghelizator” în clasicul spirit revoluționar al modernității.

Ce intenționez aici e să amintesc un răspuns scriptural la această întrebare legitimă a omului creștin care, iată, e pus în fața unei situații inedite și care, cu cât e mai „educat” și mai „modern” — ca să folosesc cuvintele-cheie ale ideologiei „noii normalități” — cu atât se vede în fața unei dileme mai greu de rezolvat.

Așadar, ce putem înțelege noi, ca oameni care credem în Dumnezeu, din situația asta a faliei care s-a căscat între noiși ei— nu doar în România, ci în întreaga lume? De ce permite Dumnezeu o astfel de fracturare a societății? Ce avem de făcut într-o atare situație, în afară de a ne ruga și a-i trimite iubire celui cu care simțim că nu mai avem un limbaj comun?

A ne ruga și a-l trata cu respect și iubire este, fără îndoială, lucrul cel mai important pe care-l avem de făcut, fie că înțelegem, fie că nu înțelegem rațiunea situației. A-l ajuta, cu delicatețe și respect, să găsească adevărul, este iarăși un lucru pe care Dumnezeu îl dorește de la noi. Singurul lucru care rămâne problematic pentru noi e lipsa de sens: faptul că nu înțelegem de ce se întâmplă acest lucru care pare a fi ceva nou — cel puțin pentru memoria noastră generațională.

Nu e, de fapt, chiar atât de nou: dezbinări ale societății au avut loc în mai multe rânduri în istoria recentă, însă niciodată nu s-a întâmplat la o scară atât de mare. De fiecare dată, sursa dezbinării era undeva în sfera puterii — la Guvern, în Parlament sau în zona politică în general. Societatea românească s-a dezbinat în 1990 din pricina lui Iliescu, apoi când Băsescu ne-a cerut să votăm împotriva Parlamentului (“cei 322!”), apoi când Ponta ne-a cerut să votăm împotriva lui Băsescu (“șapte milioane de români!”), apoi când vreun parlamentar propunea introducerea vreunei legi controversate, cum a fost cea a educației sexuale șamd. Americanii s-au dezbinat și ei din cauza lui Trump, europenii din cauza politicilor de migrație, britanicii din cauza lui Farage și exemple se mai pot găsi cu duiumul.

Astfel de situații întră în categoria celor despre care Scriptura spune, „luați seama să nu vă speriați, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârșitul”.

Astfel de falii au fost, într-adevăr, anunțate.

Noul Testament oferă mai multe pasaje în care ni se oferă, uneori la modul sumar și expeditiv, alteori la modul detaliat, imagini de natură profetică, eschatologică sau apocaliptică. Problema cu aceste texte e că, de regulă, interpretarea lor pune anumite riscuri. Astăzi, când aud de Apocalipsă, cei mai mulți oameni își pun mâinile în cap sau râd cu poftă.

Oamenii au interpretat, în ultimii două mii de ani, în felurite moduri pasajele profetice din evanghelii, epistole sau Apocalipsă. În primele secole creștinii, așteptând a doua venire a lui Isus, priveau în lungul drumului și se întrebau, „oare cel care se vede în zare n-o fi cumva Domnul?” La fiecare trecere dintr-un mileniu în altul, la fiecare război, foamete, catastrofă ori epidemie, existau mișcări religioase care anunțau „sfârșitul”.

Astăzi zâmbim cu superioară indulgență, ne uităm la ei ca la niște naivi și spunem că „a veghea” nu mai are nicio relevanță. Acei creștini care se consideră conduși de rațiune și de bun simț tind să respingă din start oriceinterpretare anticipativă a acestor scrieri. Atitudinea rațională pare să fie, mai mult ca oricând, aceea că, de fapt, avertismentele de acest gen nu înseamnă nimicpentru omul creștin, fie că el a trăit în anul 999, fie că a trăit în 1999, fie că trăiește în 2021. Apocalipsa și pasajele eschatologice trebuie, pur și simplu, ignorate, altfel te faci de râs.

Ei bine, eu nu cred că e sănătos să gândim așa. Dacă Isus ne-a cerut, „Vegheați, căci nu știți nici ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului”, este înțelept oare să-I luăm cuvintele cu ușurătate? A doua venire poate avea loc mâine sau peste o sută de ani sau peste o mie de ani. Schimbă asta cu ceva credința ta? Devine Christos mai puțin real și mai puțin relevant pentru tine dacă știi că nu vine chiar mâine? Te face cumva să e simți ciudat dacă te uiți în oglindă și te vezi, stând așa cu lampa aprinsă și plină de ulei, veghind, așteptâd un „Godot” care s-a lăsat așteptat de câteva sute de generații înaintea ta și care, poate nu vine nici în timpul vieții tale?

Eu, unul, nu cred că Dumnezeu a lăsat în Scriptură pasaje care au traversat cu greu o distanță de două mii de ani, ca un bilet într-o sticlă aruncată în ocean, pentru ca noi să decidem, cu sarcasm și condescendență, că nu sunt vrednice de luat în seamă.

Cel care trebie să vină nu este oricine. Cel care trebuie să vină este Regele și este Mirele, iar dacă oamenii au încetat să mai creadă că El va mai veni vreodată, e pentru că El a anunțat că așa va fi. Vremurile sînt tulburi, apostazia dă pe dinafară, iar credința s-a împuținat ca un râu la vreme de secetă. Dar dacă există lucruri în Scriptură menite să ne întărească credința la vreme de frică, tulburare, confuzie, prigoană, apostazie sau uscăciune spirituală, atunci să ne rugăm pentru noi și cei din jur ca să fim întăriți.

E cert că evenimentele din profeții nu pot fi înțelese ca o secvențialitate clară cu corespondent precis în istorie, precum o cronică istorică ori un raport guvernamental, și, de asemenea, e clar că de multe ori sensul lor nu este cel literal, ci trebuie căutat la nivel simbolic sau alegoric. În astfel de texte biblice, nu e cazul să căutăm o intenție „informativă”, ci o intenție didactică, prescriptivă, de susținere morală și de zidire duhovnicească. Prin profeție, Dumnezeu vrea să-l ridice pe cel care citește sau ascultă, nu să-l „informeze”. Teologii care au căutat o congruență între secvențialitatea profetică și secvențialitatea istorică au ajuns într-un punct mort care i-a dezamăgit profund. Profețiile biblice nu oferă predicții științifice ci omologii de semnificație cu rost de creștere spirituală concretă acum, astăzi și aici. Profeția Scripturii e menită să ofere un pahar cu apă celui căruia îi e sete, nu să-i explice formula chimică a apei, iar asta e valabil, de fapt, pentru Scriptură în general, nu doar pentru profeție. De aceea, cuvântul Scripturii poate fi la fel de ziditor pentru un creștin în anul 2021 în vreme de pandemie, în 1917 în vreme de război, în Evul Mediu în vreme de ciumă ori în Imperiul Roman în vreme de persecuție.

Ne-ar fi de folos dacă am citi mai des, în aceste zile, Cartea Apocalipsei. Totuși, textul pe care îl am în vedere acum și pe care îl găsesc reprezentativ pentru situația de falie evocată mai sus nu e din Apocalipsă, ci din A doua epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni— o epistolă încărcată, însă, de puternice conotații „apocaliptice”.

Iată pasajul, în versiunea ortodoxă sinodală:

„Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, și de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea.” (2 Tesaloniceni 2:8-12)

Contextul în care Pavel vorbește aici este legat de de parousía, a doua venire a lui Isus, care este anunțată în numeroase ocazii în Noul Testament, inclusiv prin cuvintele lui Isus. Despre acest eveniment, Pavel spune că Isus urmează să vină pe nori însoțit de îngeri și că venirea Lui va aduce pierzare celor care nu au iubit adevărul. El precizează că parousía nu a avut loc încă, ci va fi precedată de o pierdere a credinței (deci de o apostazie masivă în lumea creștină) și de o domnie vizibilă a celui rău, care se va instala în Templu și va pretinde cult, autodivinizându-se. Domnia „potrivnicului” va fi însoțită, spune Pavel, de multe semne mincinoase și amăgiri venite de la cel rău care îi vor înșela pe cei care nu-L acceptă pe Christos, ducând la condamnarea lor. Despre „potrivnic” înțelegem că va fi un om — „fiul pierzării” — și că urmează a fi „dat pe față”.

Așadar, textul vorbește despre ceva ce amintește de situația în care ne aflăm: „minuni mincinoase” și „amăgiri nelegiuite” și, mai ales, o anumită „lucrare de amăgire” care afectează pe mulți și creează o falie care se întinde tot mai clar între unii și alții. Minciuna respectivă, care e lăsată de Dumnezeu, îi amăgește pe cei care nu sînt ai Lui pentru că „nu au crezut adevărul”. Minciuna a fost deci permisă de Dumnezeu tocmai ca să creeze o falie între cei drepți și cei care „au iubit nedreptatea”.

Dar această expresie, „au iubit nedreptatea”, nu reflectă sensul deplin al textului, întrucât pare să sugereze ideea de „a iubi injustiția”. Puțini oameni, în această lume, „iubesc nedreptatea” în sensul juridical cuvântului. Sensul originar, mai larg, al cuvântului „nedreptate” (adikía, care înseamnă lipsa dreptății, dikaiosúnē, sau lipsa împlinirii legii) este, mai degrabă, cel de „a iubi strâmbătatea” sau, am putea spune, „a iubi calea care nu e ce dreaptă”, a iubi lucrurile pe care Dumnezeu nu le dorește pentru ei, a iubi propria lor versiune asupra realității și a adevărului. E vorba, deci, de cei care nu au acceptat să fie verticali și drepți (díkaios) înaintea lui Dumnezeu, așa cum au fost Avraam sau „Dreptul Iov”, oameni care au respectat preceptele lui Dumnezeu și au ales să rămână drepți, în adevăr și lumină.

Lucrările celui rău, inclusiv marea amăgire, au loc, așadar, cu permisiunea lui Dumnezeu, care le lasă să vină peste omenire cu un scop anume. În versetele 11-12 din textul citat, Pavel spune că minciuna va fi lăsată să vină pentru a fi crezută de cei care au ales calea cea strâmbă. Traducerea românească spune că ei vor fi lăsați să cadă „pentru a fi osândiți” — și la fel sună traducerile în alte limbi. Expresia originală, hina krithōsin folosește verbul krínō care se traduce prin „a judeca”, „a osândi”. Totuși, sensul cuvântului krínō este, și el, mai larg, căci înseamnă și „a discerne”, „a clarifica”, „a separa” sau „a deosebi binele de rău” (întrucât, desigur, orice judecată implică un act de discernere). Înțelegem deci că marea amăgire este lăsată cu rosul de a cerne, de a stabili o distincție clară între unii și alții care, până la acel moment dat, fuseseră amestecați. Această cernere se manifestă ca o alegere proprie a fiecăruia, întrucât cei care Îl aleg pe Christos fac asta conștient, iar a-L alege pe Christos îi protejează de a cădea în amăgirile celui rău.

Isus vorbește de mai multe ori despre un astfel de moment de cernere sau de separare a celor care sînt ai Lui de cei care nu sînt ai Lui, separare care va avea loc așa cum se despart oile de capre (Matei 25:31-46) în virtutea faptului că aceia care sînt ai Lui recunosc vocea Păstorului lor (Ioan 10:14-27) și Îl urmează, iar ceilalți nu. De asemenea, în parabola grâului și a neghinei (Matei 13:24-52), Isus explică și motivul pentru care, în actuala stare de fapt, oamenii din cele două categorii conviețuiesc și nu sînt separați.

Avem de a face, așadar, cu o amăgire la scară largă în care cad cei care nu sînt ai lui Dumnezeu, astfel încât aceștia să iasă singuri la iveală, să se îndepărteze de Dumnezeu și mai mult. O astfel de falie există, e vizibilă și nu dă semne că ar dispărea curând. Falia e de natură politică, însă nu în sensul în care îl știam până acum, cel specific regimurilor democratice care se traduce prin opțiune electorală, ci în sensul specific regimurilor totalitare, care se traduce prin opțiunea de obediență versus disidență.

Stim că, atunci când cel rău începe să pună la punct vreunul dintre planurile sale pe pământ, Dumnezeu răstoarnă proiectul lui și îi dă o întorsătură nouă, care se dovedește în final benefică pentru cei care sînt ai Lui, întrucât „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lui”. De aceea, nu trebuie să ne speriem nici de dimensiunile uriașe ale minciunii pe care o vedem și o auzim în jur, nici de grozăvia consecințelor acestei mari înșelăciuni atunci când ea va deveni explicită.

Toate lucrurile se întâmplă cu permisiunea lui Dumnezeu, iar El nu Își abandonează niciodată copiii. Cei care sînt ai Lui și vor rămâne fermi și verticali în credință vor primi ajutor și protecție pentru a trece cu sufletul teafăr prin orice încercare. Să nu ne înspăimântăm nici dacă vedem că se lărgește prăpastia dintre noi și ceilalți, pentru că acest timp de cernere este necesar. Să continuăm să ne rugăm, fără a judeca și a osândi noi înșine pe nimeni, pentru ca toți, sau măcar un număr cât mai mare de oameni, să fie mântuiți.

În același timp, dacă ni se pare că minciuna și manipularea au atins dimensiuni fără precedent o dată cu această criză declanșată în 2020, iar apoi o dată cu campania pro-vaccinare și cu confiscarea uui număr mare al libertăților cetățenești la nivel mondial, nu înseamnă cu certitudine că aceasta sau că doar aceasta este amăgirea despre care vorbește Pavel în textul menționat mai sus. O minciună și mai marepoate veni oricând. De fapt, ar trebui să fim siguri că ea chiarva veni. Pavel vorbeșe în același text despre o domnie a celui rău, care se va instala în locul lui Christos. Au existat, de asemenea, unele profeții contemporane, atât în spiritualitatea răsăriteană cât și în cea apuseană, care vorbeau despre instaurarea unei noi religiii la nivel global, a unei credințe false, confecționate de mintea inginerească a omului modern, dornic de stăpânire și de exploatare a celui sărman. Această nouă religie va fi și ea o mare amăgire ce va crea multă confuzie în rândul creștinilor și a celor care caută o spiritualitate autentică, întrucât Biserica cea adevărată a lui Christos are și ea nevoie de curățare, de creștere, de înflorire spirituală și de refacere a unității ei în jurul lui Christos Isus. Nașterea falsei bserici care, la suprafață, va promova unele valori pozitive și universal umane, va fi însă o maimuțăreală și o imitație batjocoritoare a renașterii adevărate pe care o va trăi adevărata Biserică și pentru care ar trebui să ne rugăm cu toții ca Dumnezeu s-o grăbească.

La fel ca gnosticismul sau alte erezii din primele secole, noile amăgiri vor proceda nu prin negarea frontală a adevărului, ci prin distorsionarea, fracturarea și mutilarea lui. Strategia aceasta este extrem de subtilă și de perfidă, întrucât este menită să te abată de la drumul drept nu printr-un curent contrar, ci printr-un curent care pare să meargă în direcția în care mergi și tu, pentru ca apoi să-ți preia avântul și entuziasmul si să te deraieze, dacă nu veghezi, în direcția greșită. Strategia se aseamănă cu tehnicile din judo, unde adversarul se bazează tocmai pe forța și energia ta ca să te trântească la pământ, acționând prin canalizarea și deturnarea mișcării tale în sensul pe care îl dorește el.

Desigur, vom fi (și suntem deja) confruntați și cu strategia opoziției directe, de tipul prigoanei și al agresivității frontale. E important să fim conștienți că războiul se duce pe mai multe planuri și cu mai multe tipuri de arme (de fapt, cu toate tipurile de arme, pentru că cel rău nu se dă în lături de la nimic — știind că are puțină vreme — pentru a atrage un număr cât mai mare de suflete la el), iar unele dintre aceste arme sînt cu adevărat subtile și sofisticate.

De aceea, singura soluție e să ne strângem în jurul lui Christos, să privim neîncetat spre El și să fim mai mult în rugăciune, veghind așa cum ne-a cerut El și păzindu-ne mintea și spiritul de amăgiri, distracții și înșelăciuni, căci acestea vor deveni tot mai numeroase, tot mai puternice ca intensitate și tot mai subtile, mai perfide și mai dificil de decelat de lucrurile adevărate.

Într-adevăr, va fi din ce în ce mai greu de comunicat cu cei „de dincolo” și va fi din ce în ce mai greu de „trecut dincolo”, alfel spus convertirea va deveni din ce în ce mai dificilă pe măsură ce timpul va trece, pentru că oamenii se vor disprețui unii pe alții din ce în ce mai mult. Totuși, asta nu înseamnă că putem face deducții sau generalizări pripite. Nu trebuie să credem, bunăoară, că „antivacciniștii” vor fi mântuiți, iar cei care se vaccinează vor fi condamnați. Dumnezeu e întotdeauna atent la subtilități, ține cont de circumstanțele fiecăruia și nu tratează pe nimeni cu nedreptate. El e singurul care poate cântări valoarea vieții noastre și singurul care poate vedea măsura iubirii pe care fiecare dintre noi a pus-o în actele și în cuvintele sale în această viață.

Dacă acum ne e greu să participăm la viața Bisericii în mod real și activ, dacă ne e greu să fim alături de aproapele nostru în mod nemijlocit și real, e pentru că s-a ridicat un zid și o barieră împotriva căreia trebuie să luptăm. Sensul autentic al Bisericii este acela de ekklēsía, de prezență și interacțiune reale, nu virtuale. În același timp, aceste bariere și ziduri, atunci când ele devin de netrecut, nu trebuie să ne sperie ori să ne ducă în dezolare, ci de folos ne va fi să le vedem mai degrabă ca pe un prilej de a privi mai mult spre interiorul nostru, de a-L căuta și de a-L afla cu mai multă tărie pe Christos înăuntrul nostru, în pacea inimii noastre și în tăcerea răsuflării noastre, lăsându-ne contopiți în iubirea Inimii Sale Preasfinte și în răsuflarea și șoaptele Duhului Sfânt.

Textul de mai sus a fost publicat inițial pe situl afirm.eu.

(Foto: Chris Arnold, Flickr.com)

Citește și:

Da, e un război global, dar care-i miza?

Înoți cu valul sau împotriva lui? Cum e creștinesc să procedezi?

Vremea încercării

Unul a fost luat, unul a fost lăsat

Déja-vu, sau despre registrul simbolic și devoțional al “noii normalități”

Acel moment când Dumnezeu te scoate în afara timpului

Mai multe articole în română