Despre identitate
Pentru că uneori, în ultima vreme, simt priviri (dintr-o parte sau din cealaltă) care mă acuză tăcut de ipocrizie, profit de ocazie ca să vorbesc — nu ca să mă scuz ori să mă ridic în ochii cuiva, ci ca să mă cobor pe mine însumi.
Dacă cineva vrea să afle de unde până unde m-am trezit eu (tocmai eu) să vorbesc despre credință și despre Hrisos, cu ce îndreptățire, adică, vorbesc eu despre toate astea, îi voi spune că vorbesc nu cu autoritatea celui superior și educat, ci cu autoritatea celui mai mic dintre cei mici și a celui mai păcătos dintre păcătoși care a cunoscut milostivirea fără margini a lui Dumnezeu. Dacă cineva vrea să spună lucruri rele despre mine, dacă zice, “lasă că știm noi cine e Marius ăla, e un așa și pe dincolo, a făcut așa și pe dincolo”, mă grăbesc să confirm acuzele înainte să-și termine de spus fraza.
Lumea de azi ne învață să ne punem în valoare realizările și calitățile, dar eu lucruri bune n-am ce să spun despre mine. Da, am un CV pe care mi-l trimit atunci când am de-l trimis, am un bio pe ici pe colo pe unde mi s-a cerut, dar știu că toate astea sînt lucruri pe care nu le ducem cu noi în Cer. Când voi fi în fața Tatălui, CV-ul meu nu-mi va folosi la nimic, ba dimpotrivă, mă va face de rușine.
Majoritatea dintre noi ne închipuim că sîntem “pe un anumit nivel”; ne place să ne măsurăm între noi, să ne autoapreciem “nivelul” — că-i vorba de cel profesional, spiritual, intelectual, sportiv, cultural ori de alte feluri. Am avut harul de a vedea cu adevărat pe ce nivel sînt. Există o secvență stereotip în desenele animate — cu Tom și Jerry, dacă nu mă înșel — în care unul dintre personaje (Tom, cred) e trântit la pământ cu așa putere că se face gaură în podea, iar el cade la etajul inferior, iar căzătura face din nou gaură în podea și el cade mai jos cu încă un etaj și tot așa. Așa am fost eu. “A, deci nivelul meu era mai jos decât îmi închipuiam!” exclamă spiritul tău în timp ce treci prin podea și aterizezi pe cealaltă podea, “Dar tot e bine că nu-s mai jos…”, spui în sinea ta, după care vezi că te duci iar, mai jos și mai jos. Și atunci nu-ți rămâne decât să te prosternezi, să te vezi așa cum ești — un fir de praf în colbul drumului –, să te abandonezi cu totul lui Dumnezeu și să implori milostivirea Lui.
Pentru că am trecut prin asta, știu că orice exercițiu de imagine e vânare de vânt, orice încercare de a câștiga aprecierea oamenilor e deșertăciune. Dacă aș mai vrea acum să câștig aprecierea oamenilor, aș vorbi despre alte lucruri, care nu-mi trezesc antipatii în jur. Sînt oameni care mi-au dat rapid unfriend pe Facebook după o postare în care vorbeam despre Dumnezeu. Știu de ce au făcut asta și îi înțeleg: din puținul pe care îl știau ei despre mine, eu nu puteam fi decât un ipocrit care-și trăda prietenii și, mai rău, “identitatea”.
Un ipocrit mă socotesc și unii amici creștini care nu pot concepe că e posibilă convertirea, care nu pot concepe că Sfintele Taine (spovedania, bunăoară) au realmente puterea de a înnoi ființa umană și de a schimba viața cuiva. Cel pe care Hristos l-a spălat e o ființă nouă, pentru că l-a spălat nu cu apă sau cu buretele, ci cu Sângele Lui. Mi s-a dat să cunosc această realitate nu din manualele de teologie, ci din experiența proprie.
Astfel, pentru cine vrea să știe ceva despre mine, singurul lucru important pe care îl pot spune e că sînt un mare păcătos; am făcut cele mai mari păcate, în cea mai mare parte a vieții mele și, abia în ultimii ani am trăit convertirea și am cunoscut milostivirea infinită și iubrea fără sfârșit a lui Dumnezeu. Am fost căzut în cea mai adâncă groapă, care e mai jos decât moartea, am fost în mâinile tâlharilor și păream fără scăpare. Am fost scos de acolo de Hristos și am fost luat de El pe umeri ca o oaie rătăcită.
La Sfânta Liturghie, atunci când se spune acea rugăciune, “Cred, Doamne, şi mărturisesc cu Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sînt eu“, eu știu înăuntrul meu că da, acest lucru este cât se poate de adevărat, că, dintre cei păcătoși, cel dintâi sînt eu. De aceea, dacă merg pe stradă și se întâmplă să întâlnesc un om fără adăpost care miroase urât și îi alungă pe ceilalți din jur cu simpla lui prezență, eu știu că omul acela este deasupra mea, întrucât nimeni nu este păcătos mai mare decât mine.
N-am ce să spun bun despre mine, decât că am fost, multă vreme, departe de Dumnezeu, ducând o viață murdară și cunoscând din plin dimensiunea distructivă și corozivă pe care păcatul o aduce ființei umane, dar că, într-o zi, Dumnezeu m-a întors din acel drum care duce la moarte, m-a eliberat, m-a iertat, m-a curățat, m-a vindecat și m-a condus cu blândețe, răbdare și iubire, pe drumul pe care vrea El să merg. Cei care sînt încă acolo unde am fost eu își închipuie probabil despre mine ori că am luat-o razna, ori că joc teatru.
Dar iată-mă aici, mergând înainte și ținându-mă strâns de Hristos în fiecare secundă, știind că fiecare pas al meu, fiecare suflare, fiecare bătaie de inimă sînt un dar și un har nemăsurat și nemeritat pentru care nu sînt în stare să-I mulțumesc lui Dumnezeu îndeajuns. În fiecare zi Îi sînt recunoscător pentru că trăiesc, pentru că sînt aici și pentru că nu sînt acolo unde ar fi trebuit să fiu după măsura păcatelor mele și Îi ofer Lui tot ce am, tot ce sînt și tot ce fac.
Mai știu că, atâta timp cât voi trăi, vreau să mărturisesc iubirea Lui și să îi avertizez și pe ceilalți care trăiesc în păcat să se întoarcă, să nu mai păcătuiască și să-L accepte pe Hristos, întrucât la Dumnezeu există iubire și milostivire pentru oricine, pentru absolut oricine, indiferent ce păcate ar fi făcut și indiferent cât de jos ar fi căzut.
Nu ezit să-i încurajez pe cei care se socotesc gay să ia decizia de a-și schimba viața și de a-I cere lui Dumnezeu să-i conducă pe calea pe care a pregătit-o El pentru ei. Dumnezeu nu vrea ca oamenii să aibă relații amoroase cu persoane de același sex; Dumnezeu nu vrea ca oamenii să se identifice cu identitatea gay; aceea e o identitate confecționată (“construită” — ca să folosesc un termen drag sociologilor). El are pentru fiecare o identitate autentică, aceea de copil al lui Dumnezeu.
În același timp, mă rog și sper că Dumnezeu va ajuta Biserica Sa să fie un sprijin pentru aceia care fac eforturi de a se întoarce la Dumnezeu; mă rog să îi ajute pe acei creștini care au “complexul fratelui fiului risipitor” să se debaraseze de el, întrucât e un complex care dovedește o mare lipsă de milostivire și de iubire față de acei frați, prieteni și colegi ai lor care ar vrea să se apropie de Hristos, dar sînt ținuți la distanță prin cuvinte nemiloase și priviri de gheață.
A fost dureros să-mi dau seama că, dacă Dumnezeu te iartă într-o clipită și te strânge în brațe cu bucurie, oamenii par mai puțin dispuși să ierte ori să uite. Mă întrebam adesea cum o fi trăit femeia păcătoasă după ce Isus a scăpat-o de la condamnare: o fi fost iertată de comunitatea ei? Foarte probabil că nu. Foarte probabil că oamenii spuneau despre ea, “Lasă că știm noi cine-i aia, lasă că știm noi ce făcea acu vreo trei ani, iar acuma uite-o cum face pe mironosița”. Știu că această acuzație de ipocrizie plutește și asuprea mea, dar o înțeleg și o accept, pentru că fratele mai mare nu are cum să înțeleagă și să accepte prin ce-a trecut fratele mai mic.
Dacă cumva se nimerește, printre cititorii acestui text, vreun copil al lui Dumnezeu care trăiește în păcat, vreau să-i spun, dragă prietene, întoarce-te degrabă la Tatăl, pentru că vremea se împuținează. E adevărat că s-ar putea să fie și cu tine așa, că te vei întoarce la Tatăl, El va ierta și va uita păcatul tău, te va îmbrățișa, te va îmbrăca într-o haină nouă și curată, dar vei vedea că unii dintre frații tăi nu te vor ierta. Totuși, chiar și așa, întoarce-te la Tatăl, pentru că orice durere pe care oamenii ți-ar putea-o pricinui se va topi cu totul atunci când vei cunoaște iubirea Lui. În plus, cei care te vor privi cu ochii “fratelui fiului rătăcitor” vor fi puțini, întrucât cei mai mulți din Biserică sînt oameni care au trecut și ei printr-o convertire și au cunoscut și ei oceanul de milostivire a lui Dumnezeu, iar existența lor va fi pentru tine un dar plin de lumină și de bucurie.
În ce mă privește, știu că Hristos m-a chemat la o viață nouă și că nu vrea să privesc înapoi, ci să privesc înainte. Trecutul meu e o haină veche, lăsată pe marginea drumului, care nu mă mai reprezintă. Am trecut prin ce-am trecut și am trăit ce-am trăit, iar trecutul meu a rămas în urmă — nu-l neg, dar nici nu îl socotesc relevant pentru mine și pentru identitatea mea.
Ce mi-a rămas, e conștiința acută a faptului că nu am dreptul să judec pe nimeni, pe absolut nimeni, precum și o sensibilitate ridicată față de cei de care nu se mai milostivește nimeni. Dacă Hristos m-a smuls cu putere din mijlocul tâlharilor (și să nu-mi interpreteze cineva vorbele greșit, pentru că nu la oameni mă refer atunci când spun “tâlhari”, ci la cel căuia nu vreau să-i menționez numele), am rămas cu dorința că Hristos îi va smulge și pe alții, pe mai mulți, pe mai mulți, pe cât mai mulți, din mâinile celui rău, iar acesta e unul dintre lucrurile pentru care continuu să mă rog și să sper.
Pacea Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi cu toți!
(Foto: Marius I. Bența)