Abraham Solomon, 1824–1862, British, Second Class—The Parting.
articole în română, Christian life, contemplation

Ce faci atunci când „nu poți să ierți”

Ai primit harul iertării? Există oameni care simt că nu. Oameni care au dificultăți în a ierta. Oameni care poartă în spiritul lor răni, ranchiune sau chiar infirmități vreme de zile, luni sau chiar ani. Și atunci se roagă vreme de zile, luni sau chiar ani, pentru a primi harul iertării.

Dar când primim harul iertării creștine? Nu cumva la botez? Sau poate la spovedanie? Sau poate după rugăciuni stăruitoare și îndelungate?

Dar oare numai noi creștinii îl primim? Budiștii, musulmanii sau ateii nu-s capabili de iertare?

Poate că, în loc să aflăm când și cum vine harul iertării, ne-ar fi mai ușor să aflăm când și cum l-am pierdut, noi ca umanitate. Pentru că atunci am înțelege și motivul pentru care uneori simțim că nu avem (încă) acest har, în caz că nu-l avem.

Iertarea e legată de sentimentul de justiție, de simțul dreptății pe care îl avem în noi — care pare a fi un dat — și care, atunci când sîntem supărați pe cineva, ne face să ne simțim nedreptățiți.

Deci stau eu așa în fața lui Dumnezeu Cel Drept, sufletul meu simțindu-se nedreptățit, stând cu spatele spre aproapele, ținându-l la distanță, dar aruncând pe furiș priviri acuzatoare peste umăr spre el.

Iar Dumnezeu îmi zice, „Unde este fratele tău? L-ai scos complet din inima ta?” Iar eu zic, „Nu mai merită să fie în inima mea. M-a dezamăgit total. De fapt, nici nu-l cunosc!” Iar Dumnezeu zice, „Înțeleg. Totuși, poți să-l ierți, dat fiind că și Eu te-am iertat pe tine?” Iar eu zic, „Ai dreptate, și Tu m-ai iertat pe mine. Bine, desigur, îl iert. Sigur că-l iert.”

Apoi trece o zi, iar eu simt înăuntrul meu că, de fapt, nu l-am iertat. Mă străduiesc să iert. Mă opintesc din toate puterile. Nimic. Apoi cer harul iertării. Parcă e mai bine. Dar iar trece o zi-două și constat că tot n-am scăpat de acest sentiment. Revine din când în când în fața mea, ca un hopa-mitică. Și simt o strângere de inimă de fiecare dată când rostesc Tatăl Nostru și ajung la acele cuvinte. Apoi cer din nou harul iertării. Și tot așa. Nu pare să se schimbe mare lucru.

De ce?

Ceva e la mijloc. Foarte probabil că egoul meu a pus în balanță cele două iertări și, în secret, șoptește: „E drept că și eu am fost iertat. Totuși, eu nu sînt chiar în situația datornicului nemilostiv. Povestea aceea e cam exagerată. Răul care mi s-a făcut mie e mai mare decât relele pentru care m-a iertat Dumnezeu. Eu sînt, per global, un om bun.”

Cred că în astfel de situații trăim momentul Cain, pentru că acela e momentul eminamente al rupturii relației cu fratele (sau cu aproapele).

Cain se simțea nedreptățit de Dumnezeu în raport cu Abel. Cain, deci, nu a recunoscut Justiția divină ca fiind cu adevărat justă, de aceea nici nu și-a recunoscut greșeala când a fost întrebat despre Abel („Sînt eu păzitorul fratelui meu?”) și nici nu i-a trecut prin cap să-și ceară iertare pentru fratricid. Cain a făcut ce-a făcut pentru că avea un sentiment de revoltă împotriva lui Dumnezeu, pe care nu-L socotea cu adevărat drept.

Omorându-l pe Abel, Cain a imitat gestul lui Dumnezeu de alungare din Rai, s-a pus în locul lui Dumnezeu. L-a alungat pe fratele său din existență, ca și cum i-ar fi spus, „Nu mai ai dreptul să locuiești în prezența mea. Nu mai putem coexista.” Cain s-a pus, deci, deasupra Justiției lui Dumnezeu și când s-a înfuriat, și când l-a omorât pe Abel și când a refuzat să-și recunoască greșeala.

Atunci când nu iert, mă pun deasupra Justiției lui Dumnezeu: îl alung pe aproapele meu din paradisul inimii mele, iar asta e ca și cum l-aș ucide. De aceea Isus spune că a te mânia pe fratele tău și a nu te grăbi spre împăcare e echivalent cu uciderea. Dacă nu mă grăbesc să mă împac cu el, înseamnă că am în mine un sentiment de revoltă ascunsă care spune, „Eu nu-s chiar cel mai păcătos dintre oameni, de ce trebuie să las nedreptatea asta neplătită?” Asta mă face oarecum ipocrit, pentru că, înaintea momentului Euharistiei, rostesc „cel dintâi [păcătos] sunt eu”, lucru pe care, de fapt, nu-l cred cu adevărat în interiorul meu.

De aceea, problema se rezolvă, cred, cerând harul de a conștientiza micimea mea, cerând harul smereniei, cerând harul de a conștientiza slăbiciunile care încă îmi sînt ascunse: „Tată, Te rog ajută-mă să conștientizez toate cazurile când am făcut și eu la fel ca el sau poate mai rău”. Spun sfinții că noi nu sîntem în stare să ne vedem micimea cu adevărat, pentru că ne-am scârbi de noi înșine și am fi într-o depresie imensă. Totuși, dacă cer acest har, Dumnezeu îmi va da o străfulgerare a netrebniciei mele și îmi voi da seama că nu sînt deasupra aproapelui meu, dimpotrivă. Atunci iertarea va veni instantaneu, pentru că nu mă voi mai socoti nedreptățit.

Mai mult, socot că e bine să caut să-l pun pe celălalt chiar deasupra mea și, dacă e și el creștin, să spun, „Doamne, pentru rugăciunile lui, Te rog miluiește-mă pe mine păcătosul”. Să conștientizez că mântuirea mea vine și prin mijlocirea lui. Să conștientizez că harul vine de la Dumnezeu tocmai prin aproapele meu. Și întrucât am iertat, am primit har.

Pe scurt, cred că răspunsul la întrebarea formulată în titlu e „nici-nici”. Pierderea harului iertării e legată de momentul Cain care, desigur, e o consecință (și o repetare) a păcatului protopărinților. Harul puterii de a ierta vine, pur și simplu, atunci când ne smerim.

(În imagine: detaliu din pictura lui Abraham Solomon, The Parting; sursa: Wikimedia)